joi, 6 martie 2014

Deus ex machina

Motto-uri: Da-i unui om o arma si va putea jefui o banca; da-i unui om o banca si va putea jefui un popor intreg.
“Inflatia este impozitare fara legiferare.” (Milton Friedman)
“Nu ar trebui sa ne temem de deflatie, ci ar trebui sa o apreciem la fel de mult ca pe toate libertatile noastre.” (Jorg Guido Hulsmann)

Cu toate ca socialismul si-a dat ultima suflare acum mai bine de douazeci de ani in urma, cadavrul fiindu-i ingropat peste mormane de carti, filme si declaratii cu scopul de a nu mai fi dezgropat vreodata, stafia sa nu a disparut niciodata; ba din contra, ca un strigoi, aceasta a luat forma democratiei prea putin cunoscute si larg acceptate de demos, inselandu-ne cu propaganda sa. S-a ajuns intr-acolo incat sa se puna semnul egalitatii intre democratie si libertate: dupa un veac de robie, popoarele asuprite de intentia mamutului sovietic cu picioare de lut de a crea un homo sovieticus au vazut luminita de la capatului tunelului in acest sistem, metamorfizat si machiat de urmasii arhitectilor comunismului. Insusi Lenin, marele tatuc, spunea ca “Democratia este indispensabila socialismului”.
Mai mult decat oricarui alt domeniu, cel monetar i-a cazut prada socialismului. Monopolul tiparirii banilor, sangele economiei, i-a fost incredintat unui organism supranational, creat de guverne in cardasie cu marii bancheri (o “antanta”), dandu-i-se un nume heruvimic: banca centrala. Banca centrala, oriunde in lume, exercita o functie pe care nicio alta institutie nu ar putea-o detine intr-o societate libera. Ea poate, apeland la tiparnita de bani discretionari si fara valoare intrinseca, sa modeleze si modifice destine, redistribuind bogatia in societate. Prin tiparirea banilor, care nu mai au nicio acoperire intr-un metal pretios sau marfa, primii care intra in posesia lor (guvernele si acolitii lor, bancherii) se imbogatesc pe seama celorlalti. Ei au astfel posibilitatea sa liciteze pe piata pentru achizitionarea diverselor active, sporindu-si averea. Preturile insa, supunandu-se legii cererii si a ofertei, vor creste, astfel incat, ultimii din acest “lant trofic” vor constata ca preturile s-au marit, fara ca veniturile lor sa creasca. Cei mai afectati vor fi cei cu venituri fixe, cum ar fi pensionarii. Iar acesta fenomen e numit inflatie, fiind eminamente unul monetar, contrar opticii dominante din societate, care gaseste cauzele inflationiste in orice, numai in cresterea cantitatii de moneda din circulatie nu.
Astazi lumea nu poate fi perceputa fara banci centrale, aura de “deus ex machina” data de guverene si economistii mainstream a facut ca oamenii sa se ploconeasca in fata lor, fiind perceput ca grobian, vulgar, filistin si perimat daca pui la indoiala existenta lor. La fel e si in cazul folosirii monedei: usurinta manipularii notelor din hartie, cu un curs legal, fara nicio legatura cu etalonul-aur, a facut ca procesul spolierii pentru guverne sa devina o joaca de copii. Oamenii au renuntat la o parte din libertate de dragul confortului, iar aurul e privit mai mult ca un metal din care pot sa se confectioneze podoabe, si nicidecum ca un posibil inlocuitor al monedei fiduciare actuale. Proprietatile apotropaice ale aurului in fata inflatiei au fost date uitarii, fiind resuscitate doar de o mana de economisti “heterodocsi” pentru care libertatea inseamna nu doar posibilitatea de a-si alege dictatorii, ci si libertatea de a-si alege moneda (marfa), cu ajutorul careia se poate realiza cea mai importanta functie a sa, ca mijloc de schimb. Acesta moneda-marfa ar putea fi orice, sta in putinta pietei sa selecteze ceea ce e mai bun, prin procesul liberei competitii, la fel ca in oricare activitate privata. Insa, in cursul istoriei, doua metale s-au bucurat cel mai mult de acest privilegiu, datorita proprietatilor lor: aurul si argintul (Rothbard, 2013, Impotriva bancilor centrale, p. 25). Piata (cooperarea voluntara intre indivizi si alocarea resurselor dupa nevoi si preferinte) nu e un model imbatabil fara hibe si cusururi, insa e cea mai buna alternativa care exista.
O mica introspectia in ceea ce priveste “constructia” bancilor centrale poate demola toata aceasta “hagiologie”. Prima banca centrala din lume, Banca Angliei, infiintata in 1694 de catre William Peterson, a functionat o buna perioada de vreme sub regim privat, fiind nationalizata in 1946. A fost fondata ca banca a guvernului pentru a finanta deficitul acestuia prin tiparire de moneda, in scopul sprijinirii razboiului Angliei cu Franta. Dupa ce parlamentul i-a acordat monopolul tiparirii de moneda si privilegiul de a-si suspenda platile ori de cate ori se afla la ananghie cand nu putea preschimba certificatele de depozit, tiparite peste nivelul cantitatilor de aur pe care le avea in depozit (rezerva fractionara), aceasta a continuat nestingherit procesul falsificarii pe baza unui sistem piramidal in care erau implicate si bancile comerciale, care la randul lor puteau tipari certificate de depozit peste nivelul depozitelor pe care le aveau la Banca Angliei. (Rothbard, p. 92). Acest lucru implica incalcarea principiilor de drept conform carora “obligatia traditionala de custodie, element esential al tuturor depozitelor nefungibile, cere ca, in orice moment, sa fie pastrata o rezerva de 100% din suma de bani fungibili primiti in depozit” (Jesus Huerta de Soto, Bancile centrale si sistemul de free-banking cu rezerve fractionare, http://mises.ro/255/).
 Rezerva Federala (FED), banca centrala a Statelor Unite, a fost infiintata in 1913, dupa lungi incercari si aprig lobby a grupurilor formate din faimoasa familie Morgan (detinatoarea bancii de investitii de pe Wall Street, JP Morgan) si alianta Rockefeller-Harriman-Kuhn-Loeb (Rockefeller detinea cea mai mare firma de prelucrare din lume, Standard Oil Company). Motivatia lor a fost ca era nevoie de un imprumutator de ultima instanta si un supraveghetor care sa “franeze tendinta nefericita a bancilor comerciale de a se dezvolta excesiv prin boom-uri urmate de criza” (Rothbard, p. 125) si, astfel, sa se prevenina panicile bancare, similare celei din 1907. A fost practic un sistem is fecit, cui prodest, care a permis expansiunea creditului, prin cartelul format din bancile comerciale si banca centrala, via sistemul de rezerve fractionare. FED-ul s-a aflat in centrul atentiei si in cea mai recenta criza, cea declansata la finele anului 2008, cand a promovat o politica a banilor ieftini, mentinand intre 2000 si 2008 o dobanda scazuta (la sfarsitul lui 2000 acesta a scazut de la 6,75%, nivel la care se afla la inceputul anului, la 1,75%), incurajand cosumul pe credit. In prezent, dobanda de referinta este cuprinsa in intervalul 0-0,25%. Cand bula speculativa s-a spart, cele mai mari banci de pe Wall Street (too big to fail) au fost salvate de catre guvern, prin nationalizare sau pompare de bani (parasuta de salvare), printre acestea enumerandu-se Goldman Sachs si JP Morgan Chase. FED-ul a actionat ca un lender of last resort, externalizand pierderile uriase din sistemul bancar. Contribuabilii au fost partasi volens nolens la aceasta actiune.
Banca Centrala Europeana (BCE), s-a vrut a fi o copie a Bundesbank, cunoscuta pentru aversiunea sa fata de inflatie, mai ales dupa experienta hiperinflationista a Republicii de la Weimar (in 1923, cantitatea de papermark, fara acoperire in aur, a crescut de la 8.610 miliarde la 400 de cvintilioane, ceea ce a dus la cresterea preturilor en-gros din 1919 pana in 1923 cu  % - Thorsten Poillet, Acum 90 de ani: sfarsitul hiperinflatiei in Germania, http://www.ecol.ro/content/acum-90-de-ani-sfarsitul-hiperinflatiei-din-germania). Infiintata la 1 iunie 1998, BCE administreaza politica monetara in Zona Euro, formata la ora actuala din 18 tari plus alte 4 microstate (ultima care a acces in Eurozona, contrar aversiunii a peste 60% din populatie [democratie?] a fost Letonia la 1 ianuarie 2014), care au renuntat la monedele nationale si au adoptat moneda unica europeana, euro. La mai bine de zece ani de la intrarea fizica in circulatie a monedei euro, aceasta a avut un traseu proteiform, fiind, la inceputuri, motivul apoteotic adus Uniunii Europene, ca in cele din urma sa devina damnata si acuzata de criza datoriilor suverane ce a cuprins intreaga Europa. Pe langa avantajele enuntate cu mare fast de partizanii monedei euro si conditiile “draconice” stabilite la Maastricht  de accedere in Uniunea Monetara Europeana, proiectul monedei unice a fost, în conceptia multor economisti, si cu precadere a celor „austrieci” (Philipp Bagus, Tragedia monedei euro),  unul eminamente politic, ambitia politicienilor socialisti francezi de a scapa de puternica marca germana. Marca, gratie politicilor solide duse de Bundesbank, servea ca baza de comparatie pentru celelalte monede, inerent inflationiste. Acum, dezavantajele generate de transferul ascuns si inic de bunastare dinspre statele temperate spre cele care cresc oferta de moneda mai rapid, si de incitare a comportamentelor iresponsabile ale guvernelor si bancilor, s-au concretizat in costuri ce pun sub semnul intrebarii oportunitatea mentinerii in viata a monedei euro, si, in special, sustenabilitatea acestui proiect. Prin conciliabulul dintre banci si guverne, asistam la ceea ce se numeste “tragedia bunurilor comune”: o tara beneficiaza din procesul de redistribuire daca are deficite bugetare mai mari decat celelalte, iar criza datoriilor a adancit aceasta “tragedie”. Dupa izbucnirea crizei financiare, guvernelor tarilor cu probleme li s-au pus la dispozitie 750 de miliarde de euro, incalcandu-se articolul 125 din Tratatul de la Maastricht, de functionare a UE, in care se spune clar ca statele membre nu sunt responsabile pentru datoria uneia dintre ele (Philipp Bagus, op. cit.). De asemenea, BCE a redus ratingul obligatiunilor in operatiunile sale de open market de la A- la BBB-, bondurile grecesti insa fiind acceptate indiferent de ratingul la care erau evaluate, chiar si junk. Astfel, orice deficit se putea finanta prin tiparire de bani de catre BCE, costurile fiind externalizate catre toate celelalte tari ce foloseau euro.
Cu toate ca rolul declarat al tuturor bancilor centrale este sa asigure stabilitatea preturilor, mai toate sfarsesc, avand la indemana tiparnita facatoare de minuni, prin a le umfla. Cum cresterea impozitelor este o masura nepopulara printre politicieni si sesizabila de publicul larg, inflatia (un impozit ascuns) poate, prin sporirea cantitatii de moneda fiat aflata in circulatie sau a volumului creditelor sa corecteze deficitul de cont curent, insa totul pe seama contribuabilor, carora le scade puterea de cumparare pe baza monedei depreciate. Exista o teama paroxistica in ceea ce priveste deflatia, fenomenul opus inflatiei, adica cel de reducere a masei monetare, ce determina scaderea preturilor nominale. Valoarea bogatiei dintr-o societate, dupa cum sustineau si economistii clasici, nu depinde de cantitatea de moneda aflata in circulatie; masa monetara se va adapta nivelului bunurilor si serviciilor disponibile si productia va continua. Este insa, ca si inflatia, un joc cu suma nula, saracindu-i pe unii si imbogatindu-i pe altii: produce redistribuire – doar ca redistribuirea nu este anonima, contrar fenomenului inflationist (Jorg Guido Hulsmann, Deflatie si libertate, p.58).
Solutia la acest jaf institutionalizat orchestrat de guverne si pus in aplicare prin banca centrala ar fi un sistem de free-banking (in care n-ar exista o banca centrala; aceasta, pe o piata libera, ar falimenta instant) si in care productia de moneda ar fi privatizata, lasandu-se la indemana pietei alegerea celui mai potrivit mijloc de schimb, prin procesul competitiei. Astfel ar fi eliminata si problema inflatiei. Acestui sistem (care nu considera rezerva fractionara ilegala, ci perfect compatibila cu piata libera, aceasta existand inaintea aparitiei bancilor centrale) i se impotriveste insa Jesus Huerta de Soto, care in Bancile centrale si sistemul de free-banking cu rezerve fractionare (http://mises.ro/255/) vede problema principala recte in rezervele fractionare (nedetinerea de catre banci a unei rezerve de 100%  din depozitele la vedere): “[…] singurul mod de a scapa de banca centrala si de excesele sale este de a elimina privilegiul rezervelor fractionare, de care profita in prezent bancile private.” Pentru reputatul economist spaniol, sistemul monetar optim presupune, pe langa libertatea completa de alegere a monedei si free-banking, un sistem bazat pe 100% rezerva obligatorie.
Pentru Murray Rothbard, calea spre libertatea monetara ia forma etalonului-aur si abolirea bancii centrale.







sâmbătă, 25 mai 2013

Manifestarea intervenționismului statal în economiile contemporane


Un adagiu celebru spune că “Guvernul este cu atât mai bun cu cât guvernează mai puțin”. Din păcate, acest dicton pare să fie extrem de popular în rândul politicienilor în perioadele electorale, ca mai apoi, subit, să uite de el, fiindcă, așa cum spunea Lord Acton, “Puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut”. Într-o economie autentică de piață (nu mixtă), sarcinile ce revin puterii politice se limitează, în asentiment cu tradiția clasică liberală, în “a proteja funcţionarea neobstrucţionată a economiei de piaţă împotriva fraudei sau violenţei ivite din interiorul sau din exteriorul ţării.”[1]
 În societatea actuală, pe fondul unor “derapaje” economice grave survenite, paradoxal sau nu, tot din cauza intervenției sufocante a statului în viața economică a societății, s-a amplificat extrem de mult, grație apologeților intervenționismului, în exuberanța lor de a cânta prohodul capitalismului, de a „proclama eșecul pieței libere și de a pune pe piedestal statul, ca pe un demiurg ubicuu și omnipotent, ca pe un panaceu universal, intervenționismul guvernamental.
Mulți “distinși” economiști, reprezentanți de seamă ai tagmei mainstream, laureați ai Premiului Nobel pentru Economie, s-au grăbit să arunce vina manifestării ciclurilor de boom and bust în cârca pieței libere, ajutați fiind și de diferiți formatori de opinie și de mass-media. Astfel, prin slogane de genul “astăzi cu toții suntem socialiști” sau “pe termen lung cu toții suntem morți” se  readuc pe tapet profețiile marxiste despre colapsul implacabil al capitalismului, sub povara ciclurilor economice. Programele de relansare economică (politici monetare și fiscale), promovate cu turle și trâmbețe, de sorginte keyneistă, au adus economiștilor mainstream  victorii asupra teoriei economice,  vitorii à la Pirus, semn că cheltuilele guvernamentale și bail-out-urile nu au făcut decât să prelungească agonia (Marea Depresiune a durat 12 ani, iar actuala criza va împlini în curând 5 ani).
În acest context ar trebui luate în seamă (și promovate în mediul universitar) și celelalte explicații venite din partea așa-numiților economiști “heterodocși” (mai ales a celor austrieci), nu doar cele ale curentului de gândire predominant, pentru a elimina judecățile de valoare (e.g. sintagmele de genul “fundamentalismul piețelor”) și de a aprecia rațional și constructiv implicațiile intervenționismului statal.


Intervenționismul poate fi definit ca acel tip de cooperare socială care se sprijină pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, în care guvernul intervine prin decrete și ordine, adică intervine în mersul pieței (formarea prețurilor, a dobânzilor, a salariilor și a profiturilor). În acest caz statul nu mai este doar un producător al securității publice, ci un agent economic, care stabilește regulile jocului și supraveghează respectarea lor, prin aparatul de constrângere socială. Semnalele transmise de forțele pieței sunt eliminate, proprietarul factorilor de producție fiind nevoit să execute ceea ce statul crede de cuviință că este bun și înțelept. Intervenționismul mai are și  o altă semnificație, și anume, desemnează acea politică care se opune izolaționismului - amestec al unui stat în afacerile interne ale altui stat (cu scopul de a-l subordona sau de a schimba orânduirea).[2]
Intervenționismul, în formele sale incipiente, s-a manifestat “în perioada primului  Război Mondial, când în țările beligerante a fost necesară concentrarea și coordonarea eforturilor de război, care nu puteau fi realizate decât de către stat.[3] Astfel, pentru suportarea enormelor cheltuieli de război, statul trebuia să intervină în desfăsurarea vieței economice pentru procurarea resurselor necesare, apelând la majorarea cheltuielor publice, prin mărirea taxelor și a impozitelor, îndatorare (împrumuturi), sau emisiune monetară (după ce, în prealabil, s-a stopat convertibilitatea aurului).

Economia de piață sau capitalismul poate fi definită ca acel tip de cooperare socială care se sprijină pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție (muncă, pământ, capital). Adică, în centrul acestui sistem stă individul, deținând drepturile de proprietate asupra capitalurilor. Aceasta presupune cooperare socială voluntară între indivizi, alocarea efcientă a factorilor de producție, calcul economic (bazat pe prețuri), toate acestea depinzând însă de un “dicatator”: consumatorul suveran, care “determină indirect prețurile, salariile și, în consecință, repartizarea bogăției între membrii societății[4]. În acest context, întreprinzătorul, care dispune de factorii de producție, trebuie să răspundă cât mai fidel doleanțelor consumatorilor liberi să aleagă, întrucât natura,  volumul producției și orientarea acesteia sunt influențate de banii pe care îi alocă aceștia. Astfel, capitalismul permite oricărui individ care deține resurse necesare demarării unei afaceri să intre pe piață, neobstrucționat de nimeni, succesul sau insuccesul acestuia datorându-se doar deciziilor și capacităților sale în anticiparea nevoilor pieței. În acest sistem, rolul statului se rezumă la protejarea vieții, a sănătății și a proprietășii private a cetățenilor, contra fraudei și a forței.
Capitalismul a fost, este și, anticipând convergența opticii actuale (și a mentalității anticapitaliste a  numeroșilor intelectuali “grosso modo”, după cum zicea Hayek), va fi, acuzat, în mod inic, de crearea unei societăți divizionare, amplificând prăpastia dintre bogați și săraci. Cert este că societate actuală nu ar fi ajuns în acest stadiu de dezvoltare dacă n-ar fi existat cooperare voluntară între indivizi și deținerea în proprietate privată a factorilor de producție. Există o strânsă legătură între capitalism și standardele de viață ridicate, neputându-se contesta faptul că America de Nord este mai liberalizată economic decât Europa de Vest, care, la rândul ei, este mai liberalizată decât Europa de Este și țările ex-sovietice.
La celălalt pol, se află socialismul (economia planificată), care presupune că mijloacele de producție se află în proprietate publică (comună), fiind deținute, în mod implicit, și de către stat. “Pilonul” acestui sistem îl reprezintă statul, care își extinde sfera de manifestare asupra tuturor domeniilor (i.e. cultură, sănătate, educație, economie),  neexistând o sferă a activităților private. Acesta dă ordine tuturor ramurilor de producție, la fel ca în armată sau marină”[5], instrumentul principal folosit în procurarea și distribuirea resurselor fiind planul. Cum în acest sistem nu există prețuri (prețurile sunt dictate de la centru), calculul economic (posibilitatea comparării diferitelor utilizări alternative ale factorilor de producție în vederea selectării acțiunii optime)  este imposibil. Rolul individului este luat de cel al comunității, acesta subordonându-se în totalitate intereselor conducătorului suprem sau ale partidului. Este exact tipul de societate descris de George Orwell în “1984”, individul tipic fiind reprezentat de Winston Smith.
Intervenționismul este văzut ca o cale de miljoc între capitalism și socialism, reținând avantajele și evitând dezavantajele fiecăruia, caracterizându-se prin faptul că reprezintă o economie de piață, guvernul încercând, prin coerciție, să influențeze piața (într-o altă direcție, decât cea urmată în mod spontan), însă nu are ca obiectiv eliminarea ei. Autoritățile nu se rezumă la împiedicarea apariției problemelor, ci intervine în funcționarea pieței, prin diverse măsuri, vizând corectarea anumitor deficiențe, induse de piața liberă. Se vizează înlocuirea “producției pentru profit” cu “producția pentru consum[6], datorită faptului că se consideră individualismul antreprenorului drept egoism.
Intervenționismul în plan economic s-a accentuat în contextul Marii Depresiuni din 1929-1933 (1941, în fapt), atunci când, conform teoriei predominante, piața liberă nu a mai putut aloca eficient factorii de producție, scăzând enorm de mult cererea agregată (având loc o criză a capitalismului), realizându-se o supraproducție în masă. Astfel, guvernele au  intervenit în viața economică pentru a regla nu numai condițiile de muncă, ci și prețurile, repartiția materiilor prime și a produselor finite, rata dobânzii, nivelul salariilor, etc.
Piatra de temelie a intervenționismului, în sens doctrinar, este considerată a fi apariția, în 1936, a lucrării lui John Maynard Keynes  “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor”.


Conform doctrinei liberale clasice, conturată la sfârșitul secolului al XIX-lea, se considera că orice intervenția a statului în viața societății are efecte nefaste (este un factor perturbator), inițiativa privată fiind apreciată singura în măsură să asigure dezvoltarea economică și crearea de produs național. Astfel, rolul statului era redus la îndeplinirea funcțiilor sale tradiționale (recte apărarea națională, diplomație, ordine publică și justiție). Sub dictonul fiziocrat “laisseaz faire, laissez passer”, se milita pentru reducerea cheltuielilor publice la strictul necesar, echilibrarea bugetului de stat fiind un principiu de bază în acest sens. Statul, neintervenind pe piață, în procesul alocării factorilor de producție, era privit mai mult ca un stat jandarm, având un rol protector și asigurând apărarea a două drepturi esențiale într-o economie liberă: proprietatea privată și libertatea individuală.
Pe aceeași filieră merge și Școala Austriacă de economie, care folosește logica și raționamentul pentru a înțelege comportamentul economic uman și procesele economice. Ludwing von Mises, un reprezentat de seamă a acestui curent, spunea: “Măsurile intervenționiste generează condiții care, din punctul de vedere al celor ce le recomandă, sunt mai puțin dezirabile decât cele pe care încearcă să le îmbunătățească. Ele creează șomaj, depresiune, monopol, mizerie. Intervenționismul îmbogățește un număr mic de indivizi dar îi sărăcește pe toți ceilalți, care devin mai nemulțumiți. Dacă nu renunță la el și nu revin la economia de piață liberă, dacă se încăpățânează să compenseze consecințele nefaste cu intervenții suplimentare, guvernele vor sfârși prin a constata că, de fapt, au instaurat socialismul[7]. Așadar, economiștii austrieci pledează pentru o piață liberă, neobstrucționată, în care statul manifestă o funcție “reziduală”: are menirea protejării pieței și a proprietății individuale.
Contrar concepției liberale, keynesismul “propune prevenirea crizelor financiare și a șomajului prin ajustarea cererii, prin intermediul controlului creditului și a monedei de către guvern[8]. Deci, în acest context, statul are un rol extrem de important, intervenind activ în viața economică prin măsuri ce vizează contracarea crizelor și a implicațiilor acestora (șomaj, scăderea consumului, inflație, etc.). În optica keynesistă, rezolvarea crizelor se bazează pe trei principii:
1.      Creșterea șomajului și reducerea activității economice se datorează diminuării cererii agregate (investițiile și cheltuielile publicului).
2.      Restrângerea creditului de către bănci provoacă reducerea cererii agregate. În acest sens, creșterea ratelor dobânzii și caracterul prudent al băncilor care solicitită mai multe garanții debitorilor îi lasă pe aceștia fără sprijin financiar.
3.      Guvernul și autoritățile monetare, în vederea soluționării problemei, trebuie să reducă rata dobânzii și să preia riscul creditării.
Keynes subliniază faptul că depresiunile se datorează cererii insuficiente, atunci când cheltuielile totale nu țin pasul cu creșterea venitului total. Astfel, este posibil ca populația să tezaurizeze o parte mai mare din venit, rămânând o sumă de bani care nu se mai întoarce în circuitul economic sub formă de cheltuieli pentru investiții. În acest caz statul ar trebui să intervină pentru a remedia disfuncționalitățile circuitului economic, pe piața creditului și prin creșterea cheltuielilor publice. După cum declara însuși Keynes, destinația cheltuielilor publice este mai puțin importantă, scopul ultim fiind compensarea sumelor economisite de agenții economici privați.
Însă, stimularea publicului în a cheltui poate duce la inflație, ceea ce înseamnă că în circuitul economic sunt mulți bani și statul ar trebui astfel să intervină, de astă dată în sens invers, reducând cheltuielile publice și eliminând masa monetară în exces. Astfel, statul trebuie să ducă o politică anticiclică, apelând la emisiune monetară și deficit atunci când economia este în criză (cerere insuficientă), și având excedent și diminuând emisiunea monetară, atunci când cererea este prea mare și prețurile cresc.
Statul jandarm este înlocuit, în acest contex, de statul bunăstării sociale (welfare state).
Tabel nr. 1 Diferențe între școlile de gândire austriacă și keynesistă
Liberalismul austriac
Keynesism
Piață liberă
Intervenție guvernamentală
Monedă stabilă (sound money) sub etaonul aur
Monedă fiduciară
Economii
Deficit
Investiții
Consum
Deflația este văzută cu ochi buni
Teamă paroxistică de deflație
Falimentul corporațiilor ineficiente
Bail-out-uri

Intervenționismul compensator (keynesist). Acest tip de intervenționism promovează o politică financiară mai puțin dirijistă, autoritățile intervenind pentru corectarea disfuncționalităților mecanismelor pieței. Astfel, se exercită un efect compensator, care se realizează astfel: în perioadele de recesiune, cu un grad al șomajului ridicat, statul mărește cheltuielile publice și micșorează impozitele. De asemenea, se recurge la deficit bugetar, cu scopul de a mări investițiile și a stimula cererea agregată, prin creșterea puterii de cumpărare a populației. În perioadele de boom, statul micșorează cheltuielile publice și mărește impozitele, cu scopul de a aplana creșterea economică expansionistă.
Intervenționismul compensator a fost aplicat în Statele Unite, în timpul Marii Depresiuni, în timpul administrațiilor Hoover și Roosevelt, sub numele de “keynesism comercial”. Cel mai cunoscul plan intervenționist, New Deal, aplicat de FDR, se consideră că a scos SUA din criză. Destinațiile pe care au fost alocate resursele financiare, prin prisma politicii financiar-bugetare, sunt:
1.      Asigurări pentru bătrâni.
2.      Ajutoare de șomaj.
3.      Asistență socială pentru copii minori, nevăzători, bătrâni, etc.
4.      Fonduri federale pentru: recalificare profesională, îngrijirea sănătății mamelor și a copiilor, etc.  
Intervenționismul corector (neokeynesist).Acest tip de intervenționism este specific politicii financiare aplicate după cel de-al Doilea Război Mondial, când s-a conturat conceptul de stat al bunăstării (asistențialo-protector). Statul a urmărit în special corectarea inegalităților apărute în procesul repartiției veniturilor, autoritățile insistând asupra influențării indirecte, prin instrumente financiare publice specifice, a vieții economice. “Resursele financiare redistribuite prin impozite și cheltuieli publice au crescut considerabil, deținând proporții net superioare în PIB, față de perioadele anterioare[9]. Politica financiară în ceea ce privește resursele financiare colectate sub formă de impozite era adoptată în funcție de puterea contributivă a fiecăruia. Astfel unele impozite au fost eliminate pentru anumite categorii sociale cu venituri mici, concomitent cu mărirea acestora pentru anumite clase (creșterea impozitelor pe profit și pe avere).
Intervențiile corectoare ale statului urmăreau următoarele destinații:
1.      Acordarea de ajutoare financiare persoanelor defavorizate, sub forma ajutoarelor sociale, indemnizațiilor de șomaj, pensiilor, etc.
2.      Sprijinirea dezvoltării producției de echipamente și servicii publice în ceea ce privește combaterea poluării, transportul în comun, locurile de agrement, etc.
Statul, astfel, devine atât un creator al regulilor de joc și arbitru, cât și un agent economic, participant direct la activitățile economice.

Intervenționismul prin restricționare. Măsurile restrictive pe care le inițiază statul au ca rezultat faptul că modifică producția, ceea ce constituie dezideratul per se al acestor acțiuni. Astfel, orice astfel de intervenție modifică consumul  în comparație cu cel ce ar fi existat într-o economie de piață liberă. Prin aceste măsuri, autoritățile pot interzice producția anumitor bunuri sau utilizarea anumitor metode de producție, făcăndu-le mai mai dificil de procurat și mai costisitoare. În acest fel se elimină mijloace disponibile pentru satisfacerea trebuințelor umane, făcând ca “oamenii să se afle într-o situație în care nu-și pot utliza cunoștințele și capacitățile, eforturile și resursele materiale decâr de o manieră mai puțin eficace.[10]
Intervenționismul prin controlul prețurilor. Măsurile aplicate în acest context au ca țintă fixarea prețurilor, salariilor și ratelor dobânzii la alte niveluri decât s-ar situa pe o piață liberă, fixându-se prețuri minimale (favorizând vânzătorul) sau maximale (favorizând cumpărătorul). În cazul prețurilor maximale, se vor găsi cumpărători potențiali care nu vor putea intra în posesia bunurilor, deși sunt dispuși să plătească prețul instituit, chiar unul mai ridicat. În ceea ce privește prețurile minimale, vânzătorii potențiali nu vor găsi clienți, cu toate că ar accepta să vândă la prețul dictat de autorități, inclusiv unul mai mic. Dacă prețurile sunt stabilite la anumite plafoane maxime, la un nivel inferior celor formate din confruntarea cererii cu oferta pe o piață liberă, doar pentru anumite mărfuri, fără ca cele ale tuturor mijloacelor de producție să fie fixate la fel, atunci factorii de producție nespecifici se vor utiliza într-o proporție mai mare la producerea bunurilor nesupuse controlului prețurilor. Drept urmare, producția va fi sustrasă de la bunurile cele mai cerute de consumatori, însă supuse controlului prețurilor, spre cele mai puțin cerute, dar neavând prețurile reglementate.
O altă măsură de fixare a prețurilor este determinarea salariilor, printr-o grilă corespunzătoare. Creșterea salariului (a celui minim, în țările în care se practică) peste nivelul impus de condițiile pieței conduce, inevitabil, la diminuarea numărului de angajați, și, deci, la creșterea numărului șomerilor.
Inflația. După cum remarca Milton Friedman, “Inflația este taxare fără legislație”.  Prin sporirea cantității de monedă aflată în circulație sau a volumului creditului, guvernul determină creșterea prețurilor și a nivelurilor salariilor nominale sau contrabalansarea scăderii prețurilor și a salariilor nominale care rezultă din mărirea ofertei de bunuri de consum. Inflația determină două consecințe importante: dezavantajează creditorii și avantajează debitorii și schimbările de prețuri nu se produc simultan pentru toate bunurile și serviciile. O monedă depreciată poate ajuta și corectarea deficitului de cont curent, prin stimularea exporturilor, totul însă pe seama contribuabilului care suportă scăderea puterii de cumpărare a monedei. Inflația poate fi asemuită cu un impozit ascuns, reprezentând un mijloc de finanțare, și nu o modalitate se satisfacere a cererii.
Expansiunea creditului. Prin expansiunea creditului, se generează bani ieftini (easy money). Acest lucru conduce la scăderea dobânzii pe termen scurt, trasnmițându-se un semnal eronat în piață cum că există suficiente resurse pentru a se demara investiții. Antreprenorii vor lansa planurile investiționale la dobânzi mai ridicate, iar datorită banilor împrumutați, ei vor rămâne pe piață sporind cererea și determinând creșterea salariilor. Se va produce un boom care va fi stopat în absența creditelor suplimentare. Dacă însă băncile continuă creditarea, se va ajunge la hiperinflație; dacă stopează creditarea, se va ajunge la criză, urmând, în ambele cazuri, depresiunea.
Subvențiile. Subvențiile constituie un alt mod prin care statul poate interveni în activitatea economică. Prin ajutoarele plătite din banii contribuabilor, producția este deturnată dinspre domenii performante spre altele mai puțin rentabile. Întreprinzătorii, într-o economie de piață liberă, utilizează mijloacele de producție rare pentru a satisface, în primul rând, nevoile cele mai presante. Prin intervenția statului și acordarea de subvenții proiectelor de investiții care realizează pierderi, se ia în considerare doar nevoia ce trebuie satisfăcută prin intervenție, neținându-se cont de cele ce vor rămâne nesatisfăcute, din cauza faptului că factorii de producție sunt alocați către alte obiective. Nu are importanță cine primește subvențiile, o companie de stat sau una privată, întrucât consecințele sunt aceleași pentru comunitate, iar în caz de profitabilitate, profiturile vor fi internalizate.

Astăzi este unanim acceptată ideea (și prezentată în mediile universitare) conform căreia capitalismul și piața liberă au fost vinovate pentru producerea Marii Depresiuni și doar intervenționismul guvernamental a făcut posibilă întremarea economiei Americii. Astfel, mergând pe această filieră, piața bursieră s-a prăbușit (fiind considerată un pilon al capitalismului), producându-se grava depresiune. Trebuie menționat faptul că în istoria Statelor Unite s-au mai produs alte patru crize înainte de cea din 1929-1933, și anume, între 1870-1871, 1892-1893, 1906 și 1920-1921, toate însă durând de trei ori mai puțin decât Marea Depresiune, având un singur lucru în comun: au fost soluțonate într-un mod neintervenționist (nu s-au aplicat măsuri anticriză).
O explicație a crahului bursier din 1929 se referă la obișnuința de a împrumuta bani pentru achiziționarea de acțiuni, susținându-se că avântul speculativ a fost alimentat de o “marjă de creditare” exorbitantă. Însă acest argument este demontat, susținându-se că “Deja exista o istorie îndelungată a marjei de creditare, iar marja de cerințe – partea din prețul de achiziție al acțiunilor plătit cu bani gheață – nu era mai scăzută la sfârșitul anilor `20 decât la începutul acestora. De fapt, în toamna lui 1928, marja de cerințe a început să crească și debitorilor li s-a cerut să plătească o parte mai mare din prețul de achiziție al acțiunilor.”[11]
O altă explicație, pe filieră austriacă, se referă la oferta de monedă și credit. Guvernul, majorând oferta de credit și monedă, provoacă o scădere, la început, a ratelor dobânzilor. Investitorii se împrumută la costuri scăzute, punân în aplicare proiecte de investiție nesutenabile, creându-se un boom pe piața bunurilor productive (booming business). Însă, odată cu evoluția boom-ului, costurile se măresc, cresc ratele dobânzilor (se ajustează), iar profiturile antreprenorilor scad, autoritățile monetare intervenind, încetinind creșterea sau chiar reducând masa monetară. Ceea ce urmează este un declin abrupt (slump), o depresiune generalizată. (Rezervele Federale au crescut masa monetară cu peste 60% între 1921 și jumatatea anului 1929, Murray Rothbard susținând că această expansiune a redus ratele dobânzilor, stimulând creșterea bursieră și nașterea “Tumultoșilor ani `20”[12]). Astfel, politica guvernamentală defectuoasă este cea care a provocat depresiunea, și nicidecum piața liberă, iar ceea ce s-a produs între 1929 și 1933 a fost scăderea veniturilor reale ale populației cu 28%, creșterea numărului șomerilor cu mai mult de 11 milioane, prăbușirea prețurilor acțiunilor la o zecime din valoarea înregistrată anterior declanșării crizei, producția principalelor industrii scăzând cu mai mult de jumătate.
Planul de salvare a fost văzut în New Deal, aplicat în timpul administrației lui Franklin Delano Roosevelt, care însă nu a fost decât un alt nivel al acțiunilor întreprinse de predecesorul acestuia, Herbert Hoover (care, prin politica sa de a împiedica reducerea salariilor, a creat mai mult șomaj, o consecință total indezirabilă față de ceea ce-și propusese). Impactul pe care le-au avut măsurile intervenționiste a fost unul dezastruos, prelungind nesperat de mult agonia (Marea Depresiune a durat 12 ani, în comparație, de pildă, cu criza din 1920-1921 care a durat 2 ani). Prin politica monetară espansionistă care s-a adoptat (abandonarea etalonului-aur în 1933, naționalizarea stocului de aur, devalorizarea dolarului cu aproximativ 70%, reducerea ratei de politică monetară a FED-ului de la 3,5% la 1% în 1937) și cea fiscală (triplarea impozitelor, introducerea de noi impozite pe avere, promovând o puternică politică anti-business), înființarea Administrației Lucrărilor Civile, care mai apoi a devenit Administrația Progresului Lucrărilor, program guvernamental prin care s-au construit peste 77000 de poduri și 116000 de clădiri (aici mulți îi aduc laude lui Roosevelt pentru faptul că a reușit să creeze locuri de muncă, în fapt, o cheltuială risipitoare, de sorginte keynesistă), intervențiile pe piața muncii (introducerea salariului minim, crearea asigurărior sociale) s-a ajuns la o creștere a cheltuielilor publice cu 83% între 1933 și 1936, datoria publică a crescut cu 73%, investițiile private s-au redus substanțial (deficitul, între 1935-1940, a fost de aproape 20 de miliarde de dolari), stocul de capital a stagnat (între 1930-1940).


 Fig. 2 Evoluția ofertei de monedă în SUA între 1932-1939 (miliarde de dolari)
 De asemenea, din cauza politicii fiscale austere și a politicii anti-business a lui FDR, între 1937 și 1938 a avut loc o mini-recesiune (recesiune în depresiune), PIB-ul scăzând cu 4%, investițiile private reducându-se cu aproape 35% iar rata șomajului a crescut cu aproape 5%. Unii economiști sunt de părere că daca n-ar fi existat acest plan intervenționist al lui Roosevelt, recesiunea s-ar fi terminat în 1936, iar rata șomajului ar fi fost mult mai mică (șomerii au fost împedicați să-și găsească locuri de muncă reale).


Fig. 3 Evoluția și trendul șomajului în SUA între 1929-1941


Criza economică globală actuală, începută în 2008, este și ea imputată, de o literatură impresionantă, “chixului” pieței libere.“Fundamentalismul piețelor” (în retorica unor “distinși” economiști) și lipsa reglementărilor guvernamentale (neimplicarea statului în viața economică) sunt considerate în prezent a fi principalele cauze ale declanșării crizei și, deci, un alt motiv pentru promovarea intervenționismului și de extindere a puterii statului.
S-au dat extrem de multe explicații crizei actuale. Lăcomia, prostia, chinezii și arabii, speculațiile riscante, toate, pe fundalul “forței centrifuge” a capitalismului au provocat ceea de The Economist numea Marea Depresiune 2.0.
Pe parcursul secolului al XX-lea a avut loc o creștere accelerata a statului, iar cel mai bun exemplu poate fi dat de către SUA, acolo unde a izbucnit criza financiară. Astfel dacă în 1948 cheltuielile guvernamentale per capita se situau sub 1000 $, în 2004 acestea au atins un nivel de 7100 $ / capita (un adevărat welfare state).

Fig. 4 Evoluția cheltuielor guvernamentale pe cap de locuitor în SUA, în perioada 1948-2004

Lăcomia, venită din ahtierea după materialism și consum, dublată de vânatoarea fără scrupule a profitului, care au făcut ca populația să se îndatoreze irațional, peste nivelul propriilor posibilități, este una din explicațiile care care a fost îmbrățisată de publicul larg. Însă lăcomia nu evolueză ciclic, și nu există niciun motiv plauzibil în a-i considera pe capitaliștii americani mai lacomi decât cei români, de pildă. Și dacă lăcomia dictează cursul economic, de ce se mulțumesc vânzătorii să mărească prețurile cu 10% și nu 50%? Sau chiar să le dubleze sau tripleze permanent? “Răspunsul este că, de fapt, lăcomia nu determină evoluția cererii[13].
Avântul speculativ este considerat un alt catalizator al crizei. Trăind într-un mediu incert (sugerat și de John Kenneth  Galbraith) orice acțiune a antreprenorilor suportă o doză de risc, adică o “speculație”, scopul ultim urmărit fiind obținerea de profit. În acest context, “se poate raţional afirma că asumarea riscurilor şi speculaţia sunt absolut necesare şi că inexistenţa lor ar duce totodată la imposibilitatea activităţilor economice şi la dispariţia cadrului acţiunii umane în general”[14].
Cauzele crizei trebuiesc căutate în politica financiar-monetară dusă de stat. Prin reducerea artificială a ratei dobânzii de către banca centrală (FED-ul a redus rata dobânzii de la 6,25% la începutul anului 2000 la 1,75%  la sfârșitul acestuia, ajungând, în 2003, la un nivel record de 1%) și prin intermediul sistemului bancar cu rezervă fracționară, s-a redus enorm de mult costul creditului. S-a transmis un semnal eronat în piață, mulți investitori împrumutându-se și punând în aplicare proiecte de investiții (boom), cu toate că nu exista un volum corespunzător de economii reale. A avut loc astfel o “expansiune artificială a activității pe termen scurt: scade șomajul, iar salariile și cotațiile bursiere cresc.[15] De asemenea, existența băncii centrale ca împrumutător de ultimă instanță (lender of last resort) pentru băncile care derulau investiții pe termen scurt și acordau credite pe termen lung, a făcut ca acestea să acorde împrumuturi persoanelor cu o bonitate dubioasă (credite subprime), realizându-se ceea ce se numește “hazard moral”. Boom-ul indus artificial a creat o “bulă speculativă” care s-a spart în momentul când restanțele la credite au crescut, prețurile activelor au scăzut, provocând pierderi uriașe în sectoarele supradimensionate ale producției de automobile, cel imobiliar și financiar. Investițiile neinspirate (malinvestițile) trebuiau astfel lichidate, iar ceea ce a urmat a fost criza economică. Implicațiile intervenționismului statului sunt, deci, evidente.
 Programele de salvare adoptate (bail-ou-uri) nu au făcut decât să prelungească criza. Ca o comparație, salvarea companiei de asigurări, AIG, a costat 112 miliarde de dolari, iar planul Marshall de reconstrucție a Germaniei – 115 miliarde. Per total, guvernul american a cheltuit 4 trilioane de dolari în programele de salvare a băncilor și diferitelor companii too big to fail, o sumă de 8 ori mai mare decât cea cheltuită în implementarea New Deal-ului (500 de milioane de dolari).
Datorită globalizării economice și a interdependențelor accentuate dintre state, criza actuală este mai aspră decât cea din 1929-1933. Graficul de mai jos arată evoluția șomajului din SUA în timpul tuturor recesiunilor din 1948 până în 2007, observându-se un grad mai mare de șomaj corespunzător perioadei actuale.

Fig. 6 Evoluția șomajului în SUA în timpul recesiunilor din 1948 până în 2007

Și statele din Uniunea Europeană, în momentul declanșării crizei, au răspuns prin rețeta tipică keynesistă: deficitul bugetar.
Astfel, s-a ajuns la criza datoriilor suverane, “parașuta de urgență” de 750 de miliarde de euro arătând că avem de-a face cu o redistribuire, fiecare țară din UE trebuind să intervină în ajutorarea celorlalte, cu probleme, în ciuda articolului 125 din tratatul de la Maastricht care stipula clar că statele membre nu sunt responsabile pentru datoria unuia dintre ele.
Prin aplicarea acestor măsuri anticriză (deci, o intervenție masivă a guvernelor), criza este prelungită extrem de mult. În curâd va împlini 5 ani, iar viitorul (cu toate că, tehnic, conform ultimelor date venite de la Eurostat, sunt câteva țări care au ieșit din criză) care se întrevede este destul de sumbru.

Intervenționismul guvernamental, după cum am văzut, nu poate duce la un sistem durabil de organizare economică. Măsurile intervenționiste, promovate ca fiind sine qua non în cadrul economiilor mixte actuale, au ca efect, pe termen lung, declanșarea crizelor economice, prin așa-numitele perioade de boom & bust. Datorită teoriei mainstream, care vede economia dintr-o perspectivă mecanicistă, se ignoră anume esențialul: individul este cel care dictează cursul evenimentelor, proprietatea privată și libertatea individuală deterrminând acțiunea umană rațională. Orice intervenție din partea autorităților, cu scopul de a influența lucrurile într-o anume direcție dezirabilă sau de a corecta anumite deficiențe (parvenite, culmea, tot din cauza amestecării lor în lumea afacerilor) au drept rezultat avantajarea unor grupuri restrânse de indivizi, în detrimentul celorlalți, și o aparentă prosperitate pe termen scurt. Aceasta este însă o mare eroare economică demolată încă din secolul al XIX-lea de către Frederic Bastiat.
Iar întrebarea care îmi în minte, din perspectiva unui student în plină formare este, de ce studiem și implementăm în continuare programe și teorii care s-au dovedit, de-a lungul timpului, eronate? Este oare aceasta o slăbiciune atavică a firii umane? Întind să cred că da, fiindcă, după cum spunea Hayek în „Constituția libertății”, “Libertatea înseamnă, în mod necesar, multe lucruri care nu ne vor fi pe plac. Credința noastră în libertate nu se bazează pe rezultate previzibile în anumite circumstanțe, ci pe convingerea că, în ansamblu, ea va genera forțe a căror finalitate va fi benefică”. Teama de libertate este motivul care justifică statul paternalist, iar intervențiile sale creează un confort psihologic care ne fac să ne simțim în siguranță.

1.    Bagus, Philipp. Tragedia monedei Euro, Ed. Universității “Al. Ioan Cuza”, Iași, 2011, traducere de Gabriel Claudiu Mursa;
2.    Braun, Carlos Rodriguez, Rallo, Juan Ramon, O criză și cinci erori, Ed. Universității “Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2011, traducere de Gabriel Claudiu Mursa;
3.    Filip, Gheorghe, Finanțe publice, suport de curs;
4.    Glăvan, Bogdan, Criza financiară actuală: scurtă critică a explicațiilor mainstream, articol disponibil la http://www.ecol.ro/content/criza-financiara-actuala-scurta-critica-a-explicatiilor-mainstream#comment-181;
5.    Marinescu, Cosmin, Enache, Bogdan, et al, Criza economică și capitalismul, articol disponibil la http://www.ecol.ro/files/pdf/Criza-economica.ECOL.pdf;
6.    Mises, Ludwing von, Intervenționismul – o analiză economică, Ed. Universității “Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2011, traducere de Gabriel Claudiu Mursa;
7.    Pătruți, Alexandru, Este criza financiară actuală inerentă evoluției capitalismului?, articol disponibil la http://mises.ro/717/;
8.     Reed, Lawrence W., Great myths of the Great Depression, articol disponibil la http://www.mackinac.org/archives/1998/sp1998-01.pdf.




[1] Ludwing von Mises, Politici economice. Gânduri pentru cei de azi și cei de mâine, disponibil la  http://mises.ro/158/
[2] Dicționarul Explicativ al limbii române, ediția 1998
[3] Filip Gheorghe, Finanțe publice, suport de curs, p. 4
[4] Ludwing von Mises, Intervenționismul – o analiză economică, Ed. Universității “Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2011, p. 16, traducere de Gabriel Claudiu Mursa.
[5] Ibidem, p. 25
[6] Ibidem, p. 31
[7] Ludwing von Mises, Intervenționismul – o analiză economică, Ed. Universității “Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2011, pp. 133-134, traducere de Gabriel Claudiu Mursa
[8] Hoanță Nicolae, Economie și finanțe publice, bibliografie seminar, p. 54
[9] Filip Gheorghe, Finanțe publice, suport de curs, p. 5
[10] Ibidem, p. 36
[11] Lawrence W. Reed, Great myths of the Great Depression, articol disponibil la http://www.mackinac.org/archives/1998/sp1998-01.pdf
[12] Ibidem
[15] Carlos Rodriguez Braun, Juan Ramon Rallo, O criză și cinci erori, Ed. Universității “Alexandru Ioan Cuza” Iași, 2011, p. 61, traducere de Gabriel Claudiu Mursa